Miros de sulf, izvoare secate, zone protejate-abandonate.
Chioșcuri de ziare uitate, clădiri dezafectate, persoane blazate.
Stucaturi, statui, cornișe, gargui, balcoane…Herculane!
Extrem de puține clădiri renovate, ceva tradiție conservată, multă istorie și enormă nepăsare.
În locul miilor de turiști de altădată, câțiva curioși și doi-trei nostalgici.
Natura singură mai face față presupuselor exigențe ale aventuroșilor turiști.
Oferta este atât de mică și totuși imensă față de cererea aproape inexistentă, încât orice afacere aici, poate să pară masochism, în cea mai pură stare.
Am petrecut o zi într-un Herculane ce părea o palidă umbră a ceea ce-mi aminteam a fi perla stațiunilor balneare românești.
Am vizitat atât cât mai era de vizitat din centrul istoric al stațiunii și am admirat curajul celor câțiva întreprinzători care se încăpățânează să mai facă turism aici.
Ar fi deplasat să critic ceva, pentru că într-un astfel de loc orice inițiativă, orice funcționează, trebuie încurajat.
Rămâne întrebarea (retorică): ce avem acum de oferit celor care ar vrea să ne viziteze, să vadă Herculane? Pentru că privit cu ochiul occidentalului, totul poartă ștampila nepăsării, nesimțirii și jafului la care o parte a poporului s-a dedat, și care, din păcate, ne caracterizează.
Înainte de a apuca să postez acest articol, în localitatea sălăjeană Surduc, un grup de turişti străini ce veneau pe biciclete, se pare din Rusia, îndreptându-se prin România spre Turcia, au fost atacaţi cu pietre de către un grup de localnici. În acest mod, sălăjenii și-au manifestat celebra ospitalitate românească.
Ce ar mai fi de furat? Ei bine, mai este! Încă ne putem fura singuri căciula.