Casa Vernescu are ceva în comun cu muzica lăutărească – pe Diana Matei

“Of ce dor, ce chin, ce jale” noul album al Dianei Matei se va lansa la Casa Vernescu, suna textul invitației și am emis urgent în minte o “pre” judecată: Ce ar putea avea în comun, mi-am spus eu sceptică, piesa lăutărească a solistei mai sus amintită cu somptuoasa și încărcata de istorie Casă Vernescu? Dar evitasem motivat mondenitățile, o perioadă cam îndelungată și mi-am zis: ce pierd înafară de timp (pe care eu îl voi drămui, cum doresc)?

Am pășit pragul îndrăgitei case și am decis să îmi reîncarc bateriile în atmosfera benefică a capodoperei arhitectului Ion Mincu.

În așteptarea începerii concertului, am bântuit prin încăperile decorate odinioară de George Demetrescu-Mirea și distruse în mare parte de soldații Armatei Roșii.
Semineele din marmură și oglinzile au rămas din fericire la locul lor și oferă și acum calmul și tihna pentru care au fost gândite.

Socializând cu jurnaliștii mondeni, prezenți în număr mare la eveniment, așteptam oarecum cu inima strânsă sosirea lui Mihai Morar, gazda evenimentului, care însemna și începerea concertului. Mă temeam cumva că fastul va fi știrbit de acordurile contemporane ale pieselor Dianei Matei și ale tarafului Cleante. Conversația plăcută, ca să nu recunosc direct că bârfele suculente, asociate cu preparatele sofisticate oferite de Restaurantul Vernescu, au făcut trecerea către muzică, extrem de lină. Și aproape nu mi-am dat seama când am început să aplaud cinstit, nu de conveniență, prima piesă a solistei.

A sunat bine, neașteptat de bine și s-a dovedit a fi un eveniment reușit. Am admirat curajul și inspirația organizatorilor de a plasa acel eveniment în acea atmosferă și am bifat mental locația, ca pe una posibilă și pentru evenimente mai nonconformiste.

Poate că am fost mai puțin impresionată de preparatele culinare, în spatele cărora știam că se află Chef Hadad, dar cred că de vină au fost doar așteptările mele, prea mari. Am recunoscut totuși cocktailul de creveți (savuros), supa de ceapă și minitartele cu branza albastră, dar am remarcat și compromisurile de genul fajitas cu somon fume sau ceva ce semăna a fish’n chips, servit în ceșcuțe de ceai. Am cules impresii despre dulciuri și am înțeles că mousse-ul de ciocolată a fost gustos.

Atmosfera a fost întregită, pentru mine, de alăturarea încântătoarei Nico, la masa noastră. Aceeași Nico lipsită de fițe, spontană și originală, care ne-a încântat și cu câteva triluri. Jos pălăria, Doamnă!

Am coborât somptuoasa scară de marmură și m-am despărțit cu greu de reperul de altădată al Podului Mogoșoaiei și al promenadei bucureștene și de gazda noastră, Cristina Toma.

Leave a Reply