În această zi, în urmă cu destul de mulți ani, când societatea românească nu era atât de scindată în păreri, inclusiv pe subiectul Valentine’s Day, am trăit o experiență interesantă. Mi-o reamintesc de câte ori văd dezbateri pe temă. Absolut autentică! 

Sună interfonul? Pentru că nu obișnuiesc să primesc vizitatori neanunțați, am presupus că este poștașul, curierul sau un vecin care a pierdut cartela de acces. 

Surpriză: “Sunt H…n, am venit pentru Valentine’s Day!”, vine răspunsul.

Dilemă totală: H.- soțul (“cu cununie”, cum chiar soției îi plăcea să amintească) unei apropiate prietene, aparținând unei alte culturi și religii, îmi aducea flori de Valentine’ s Day? Haa! 

Venit la studii în România și rămas aici timp de două decenii, omul învățase să se adapteze rapid societății, petrecând alături de noi Crăciun, Revelion, aniversări, Paște și ceva mai discret, Ramadan.

Medic, integrat în sistem și în societate, a perceput Ziua Îndrăgostiților ca pe un altfel de Mărțișor, o obligație socială și a purces să ducă flori doamnelor din anturaj. Amuzată, soția a verificat lista prietenelor aflate în aceeași confuzie ca și mine și nu s-a supărat. I-a făcut domnului un scurt training și l-a trecut la nivelul următor.

Freziile multicolore și cam înghețate și nedumerirea de pe chipul aducătorului lor mi-au rămas în memorie și chiar dacă nu sunt neapărat adepta acestei sărbători, nu pot să nu recunosc ca admirabil efortul bărbaților de a ne face pe plac, uneori cu stângacie sau neinspirat.

În orice zi s-ar întâmpla acest lucru!