O experiență culinară ungurească, pe malurile Dâmboviței

Ìn zona boemă din jurul Foișorului a apărut și apoi a trecut în uitare un restaurant unguresc. Recent am aflat că funcționează și păstrează în meniu câteva preparate consacrate. Zilele trecute i-am trecut pragul și pentru că în acest moment este unicul din București, am decis să vă împărtășesc experiența avută acolo, la Restaurantul Duna.
Nu a trecut mult timp de când îmi spuneam că nu e potrivit să mai analizezi, oricât de obiectiv ai putea, experiența dintr-un restaurant. Sunt atât de multe cerințe noi, care trebuie implementate, atât de multe necunoscute cu care trebuie să jonglezi în fiecare zi, atâtea pericole pe care trebuie să le eviți! De oricare parte te-ai afla, antreprenor sau client, este dificil! Dar la Duna lucrurile au mers atât de bine, încât a părut chiar simplu. 

Am regăsit intrarea din Str. Iancu Căpitanu, o stradă de obicei aglomerată, paralelă fiind cu Str. Traian și deci o bună alternativă de a ocoli traficul infernal al acestei artere.

De aici aș vrea să separ puțin impresiile, urmărind două direcții: cea a respectării măsurilor impuse de pandemie și cea a ospitalității.

Am fost întâmpinată de un ospătar echipat corespunzător, după ce am așteptat puțin la intrare, într-un hol în care ești îndemnat să te dezinfectezi iar apoi să-ți semnalezi prezența cu ajutorul unei sonerii. La fel de adecvat s-a comportat pe toată durata interacțiunii, nerenunțând la purtarea măștii deși ne aflam în curtea interioară, deci în aer liber. Corect, dealtfel! 

Restaurantul Duna, adică Dunăre în limba maghiară, are o poveste. Conform acesteia, 
Andreea Caba, actuala proprietară, este strănepoata (a 4-a generație, se pare) unei talentate doamne din apropierea orașului Szeged, ulterior stabilită în Oradea. Fiul acesteia, Zoltan, a transmis pasiunea pentru gastronomia maghiară unei domnițe din București, bazându-se pe inefabila relație dragoste-stomac.
Așa au ajuns rețetele unei respectabile mic burgheze doamne din Oradea în București, iar preparatele picante, pline de viață, în farfuriile noastre. 


Despre farfurii, numai de bine! Pe cele aduse mie s-au aflat preparate savuroase, cu gust  echilibrat, ce făceau dovada ingredientelor bine alese. 
Am fost puțin cârcotașă și am ales mâncarea de castraveți murați, interpretată sub formă de “Tigaie picantă cu carne de vițel”, deși meniul oferă suficient de multe preparate mai versatile. Dar combinația aceasta necesită ceva pricepere ca să nu treacă granița fină dintre desfătare și dezastru.


A fost aproape de ceea ce așteptam – era în micul ceaun roșu un amalgam de culori, texturi și arome care în mod miraculos reușeau să nu se anihileze, ci împreună să compună exact gustul așteptat: bogat, onctuos, picant acrișor și complet. Adică nu lăsa impresia că ai mai dori să adaugi ceva. 
Vinul roșu, Egri Bikaver, a completat perfect cu aroma sa preparatul complex, la fel și pâinea de casă, proaspătă. 
Recunosc, la desert m-am lăsat influențată și am încercat ceva nou pentru mine, dar tradițional pentru bucătăria ungurească: șomloi. 

Șomloiul a venit sub formă de cupe frumos aliniate pe o farfurie decorată, dar ca orice desert din zona respectivă este o combinație de ingrediente dulci și concentrate: nuci, stafide însiropate, ciocolată, cremă de vanilie și un blat pufos. Practic, încă un fel de mâncare, poate chiar mai caloric decât cel principal. Dar de neratat dacă ești pofticios sau amator de dulciuri! 
Alternative ar mai fi fost, de exemplu găluștele cu prune. 
Dar am decis să mai las loc și prilej pentru o altă vizită. 
Pe care vă îndemn și pe voi să o faceți. E locul unde să mănânci ceva bun, cu familia sau prietenii, iar apoi să mai ai și bani de transport privat. Că e păcat să nu încerci măcar o palincă, dacă tot poposești pe malul Dunării.

 

Leave a Reply